I have a dream ...

Un om trăiește în medie 27 375 de zile. Atât primim! Douăzeci și șapte de mii trei sute șaptezeci și cinci. Inițial, mi se părea puțin timp. Pe de altă parte, câte zile ne amintim cu adevărat? Majoritatea zilelor trec neobservate, banale, fără evenimente deosebite. Ne amintim doar zilele în care simțim că s-a întâmplat ceva. Ceva frumos, sau tragic.  Majoritatea zilelor vor trece neobservate. Pierdute în rutină, la job sau ambele. Nici măcar nu sesizăm că viața noastră este o serie de zile uitate. Totul urmează să fie mai târziu.. Trăiește spontan! Mai târziu.. Călătorește! Mai târziu.. Găsește-ți iubirea! Mai târziu… Dar totul se poate schimba… într-o singură zi! Și tot ce lipsește îți apare clar în fața ochilor.  “Luptă la fiecare încercare a vieții cu interes. Si niciodată, niciodată nu te lăsa învins." *** O viață plină nu poate fi o serie de zile uitate! Dacă nu îți place, schimbă-te! Schimbă viteza. Încearcă-ți norocul.  Mai târziu, nu este garantat. Viața nu se tră...

Există câte un loc, un moment sau o stare, de unde nu vrei să pleci niciodată. Contexte perfecte. Intersecții de priviri. Strângeri în brațe. Tăceri despre totul. Iubire. Sunt acele momente de „acum” trăite intens sau liniștit, fără aer sau cu tot oxigenul din atmosferă împărțit la doi. Momente de „acum” în care nu există niciun trecut, bun sau rău, niciun plan de viitor, nicio negociere, niciun regret, niciun risc, nicio șansă în plus sau în minus, nimic. Doar „acum”. Perfect și imperfect, în același timp. Există așa oameni care se întâlnesc în același timp, în același loc, la mijlocul drumului inițiatic al fiecăruia. Oameni care se găsesc fără sa știe ca se caută. Oameni care nu se completează, ci trăiesc și construiesc o infinitate de locuri, momente și stări de „acum”, tot timpul. Oameni care știu că „acum” e fericirea. „Acum” sau niciodată.

 Sunt atât de puține dimineți în care întâlnești or, ai întâlnit la acel 8 somnoros,  o femeie plină de viață, îmbrăcată în zâmbet, cu sufletul la vedere, dansând în pași de balerină,  îndrăgostită sau doar sub efectul "dragostei". E pur și simplu fericită, împlinită. Oamenii se grăbesc - ca de obicei, orașul freamătă - nimic nou, dar ceasul ei, ceasul ei ticăie diferit, cel puțin pentru câteva minute, pentru câteva ore...  E dimineața aceea, unică și specială, care te găsește alături de El - fie pentru prima dată, fie a nu mai știu a câta oară... Dar e dimineața în care ți-ai depășit teamă acelui moment și eternele întrebări chinuitoare dacă va fi bine, dacă te va ține în brațe după, dacă te va trezi cu un sărut pe abdomen, dacă sânu-ți îi va mângâia mâna, dacă sunetul cafelei fierbinte vă găsește îmbrățișați... Și așa a fost! ba nu - mult mai frumos... Iar plimbarea de a două zi, este, probabil, unul din cele mai speciale momente pentru Ea. ...

- Ți-e frig? - Nuu, dar dacă vrei să mă îmbrățișezi, să ştii că îmi-e frig! Drrŕrr...

     Cum suntem noi oamenii. Facem obsesii, fixații și uităm cât de efermeră e de fapt experiența vieții.       Mă gândesc ce minunat ar fi și cât de util, de altfel, ne-ar fi să ne amintim că   v i a ț a   e ca o plajă plină de sute de milioane de fire de nisip. Ca și cum fiecare secundă e un mic fir de nisip. Uneori ne luăm atât de în serios încât putem să uităm cât de frumoasă e întreaga plajă și ne uităm cu lupa la 10-15 fire de nisip care ni se par nouă că nu sunt așezate cum trebuie. 10-15 secunde din viață în care am fost penibili, în care am suferit, ne-a durut sau ne-am înfuriat pe unul sau altul. 15 secunde pe care ni le amintim ani întregi după ce ele au existat. Dar părțile alea din propria-ți plajă, bucățile de zeci de mii de fire de nisip, bucățelele alea de viață în care ai făcut bine, în care ai fost demn și bun, în care ai oferit și ai iubit le uiți sau le lași acolo undeva, fără să mai pară relevante. Na, că doar ești prea o...

Vine un timp când obosești Și… Stingi lumina Și… Trăiești cu tine?

Înveți    că lumina din întuneric e viața ta Tu… ce mai aștepți? ***

    Azi, gândurile tale s-au întâlnit cu ale mele.     Azi, ochii tăi i-au căutat pe ai mei. și m-au găsit desculță și dezbrăcată de orice armură     Azi, inima ta a cerut răspuns de la a mea , ,De ce îi lipsesc atât de  mult?! De ce ... ?! De ce..?! mi-ar fi fost mult mai ușor și simplu să o las pe ea să răspundă, dacă o cuprindeai ... dar ...     Tot ce am putut să își zic e, că în mine se mai vorbește și astăzi despre Tine!     Apoi, m-ai întrebat dacă aș schimba ceva?! Știu că am adunat niște cuvinte și am bâlbâit ceva acolo.. cuvinte Emoție, cuvinte Dor, cuvinte Fluturi cărora le-am tăiat aripile în zbor ... dar, eram prea preocupată să mă bucur de liniștea timpului devenit infinit, pentru niște clipe sfârșite. Și să schimb ceva?! Da! sau Nu! Tot ce știu e că, noi am migrat de la punctul promisiunilor noastre, nici nu știu cum și când s-a întâmplat, să ne lăsăm unul pe altul. De ce ne-am mințit cu ,,eu te voi iubi ve...

 .      Sunt doar Eu      Sau sunt toate Întâlnirile,       Lecțiile și oamenii       Care au trecut pe lângă,       Sau direct prin mine?      Sunt eșecuri străine?      Vieți netrăite de nimeni?      Frici absurde       venite de niciunde?      Tot ce știu, este că sute de emoții dau navală în mine. Uneori le rog să se așeze într-un șir indian astfel încât să le pot gestiona și acorda TIMP fiecărei în parte. E ca o coadă la un ghișeu al statului😅. Iar eu, o funcționară publică drăguță gata să le ofer timpul cerut. De multe ori le trimit înapoi, pentru că vin nepregătite, cu situații necompletate. Până la mine mai au de trecut pe la 2-3 oameni pentru clarificări, ștampile, timbre sau răspunsuri.  Cu siguranță, că nu le convine, cui îi place să fi stat la coadă degeaba?       Dar v-am spus...

Înainte credeam că 30 este o dată magică. Credeam că până a împlini această vârstă fiecare trebuie să câștige milionul, să se căsătorească, să crească un copil, să sădească un copac… Lista poate continua…👩‍🍼💵🏡🚁 ⠀ Cel mai important este că credeam că în dimineața când voi împlini 30, mă voi trezi de la trosnetul oaselor mele. 😂 ⠀ Ce simt de fapt? Simt că trăiesc tot mai mult după scenariul vieții mele. Nu al părinților, nu al societății și nici al prietenilor. Al meu. ⠀ Și fizic mă simt mult mai bine decât la 25 de ani. Atunci mă durea spatele de la învățatul continuu, mă durea capul de la ciclonul stresului, care urca pe notele din portativ. Eu “îmi înălțam zborul” într-un mediu extrem de competitiv și nu cel mai binevoitor, astfel nu era nici vorbă de somn calitativ sau de cele 3 mese principale ale zilei și de toate acele recomandări de Prevenție pentru “o minte sănătoasă într-un corp sănătos”, pe care le tot ceream de la cei cu care mi-am împărtășit călătoria! 🤯 ...

Toată viața înveți… să câștigi să poți să mai poți când nu poți să vrei să găsești puteri să știi cum să ai răspunsurile corecte să fii cel mai bun și puternic să fii inspirație pentru ceilalți să aduci note de 10. Pe linie. Și sub linie tot 10 să fie peste tot. Și la școală, și la arte și în viață.  Unde mai trebuie? Dar, uneori (uneori deseori?) ajungi la lecțiile menite să te învețe să cedezi. Și să pierzi. Să pierzi până la punctul de loser absolut. Să doară procesul de acceptare a pierderii. Și cu cât mai mult te opui - cu atât mai mult să doară. Să accepți că un oarecare efort nu s-a meritat pentru rezultatul “dorit”. Să accepți că nu întotdeauna îți poți ține sau vrei să-ți ții promisiunile. Să accepți că nu ești cel mai bun, cel mai puternic. Cel mai ,,klassnîi" din univers. Și nici nu trebuie! Să simți cum e când nu mai ești în poziția de persoană “indispensabilă” pentru alții. Să fii inutil până la limita de disperare. Scriu la persoana a treia, deși totul e despre m...

Acum o lună în viața mea, a apărut Ea - Aissy - copilul meu cu ochi albaștri ca nemărginirea și năsucul umed. Ochelarista ce se încadrează perfect în portretul de familie. Acest ghemotoc de energie care m-a învățat ce înseamnă responsabilitatea, grija, iubirea necondiționată.  Fericirea are culoarea ei - o bătaie de inimă la picioarele mele, ce-mi umple sufletul de o bucurie netulburată. Alături de ea, trăiesc ziua, ora chiar și clipa, un sentiment dumnezeiesc! Ce liniște e respirația ei! Ea caută afecțiunea fiecăruia dintre noi, pentru a o întoarce înzecit! E atât de sinceră, atât de blândă, atât de frumoasă și-atât de deșteaptă. A apărut ca o minune în viata noastră! Prima dimineață în casa noastră, care la nici  5 minute de cercetat fiecare cameră a devenit și casa ei, a așteptat cuminte să ne facem somnul. A urmat apoi prima plimbare. N-a fost atât de greu… pe cât credeam! Chiar dacă nu prea ne potriveam direcția: ea voia într-o parte, eu – în cealaltă. Ritmul e...

Vernisez peste Ei un vers ca un fir de dragoste împletit cu El până la nesfârșitul rotund al luminii... din Ea vin cuvintele ca un dor de umbra Lui nevăzută... fără El are doar un umăr alb neatins, ochiul Ei stâng e El, cel care O închide în noapte...

Tu... Tu, ce-ai simțit  când mi-ai atins sufletul și ai rămas  cu dâre de verde crud și roz pudrat pe palme?

am o singură slăbiciune - în diminețile de espresso cu nopți brune frecventez constant și sigur imaginația.

Cât de departe e strada cu casa fericirii? La un km sau zeci de km depărtare de mine - de aici, sau de acum? Peste ocean sau poate la cafeneaua de la colț, care deschide la 7 dimineața, pentru unii ca mine? Sau poate ...?! Cât de departe? Nu știu! Tot ce știu despre ea este că nu știu nimic. Unii mi-au spus că e departe, că e imposibil într-o viață de om să ajungi la fericire, e aidoma Meka; iar alții mi-au spus că este precum "șalul verde" al lui Spiridon Vangheli. Paradoxal! Ahhh! La cât de mulți oameni fericiți cu adevărat văd zilnic, aș spune că aceasta este atât de departe. Căci, noi, aceste boțuri de humă, întreaga săptămână așteaptăm ziua de vineri, tot anul așteaptă vara, și întreaga viață așteaptă să ne bată la ușă fericirea! Dar ea nu vine după tine/noi. Tu mergi după ea, cu pași mici, dar siguri! În fond, ea n-are nevoie de nimeni, căci e fericire și este fericită în singurătatea ei, n-are nevoie de măști și explicații! Noi, însă, suntem dependenți de ea! ...

... Ea - Hai să scriem o poezie sau o poveste împreună! El - Altă treabă nu ai? Hai că... te-ai și bosumflat! Ce copilă mai ești:) Cum se face? Ea - Sărută-mă ... și îți explic!

#EA vrea să poarte o rochie neagră mulată, scurtă, dar cuminte, și să savureze un pahar de #VinRoșuDemidulce, să își piardă mințile sub clar de lună cu al ei bărbat greu de sedus, undeva departe de agitație și aglomerație. #Eu vreau să citesc, dar nu orice îmi mai cade sub mână, ci #CărțileDinBibliotecaMamei, unde timpul și-a lăsat parfumul, iar fiecare carte să-mi amintească de momentele ,,Lenuța, hai să deschidem o comoară”. Visul meu are doar două culori - vineri câștig Eu, sâmbătă câștigă EA, iar Duminică pierdem amândouă.  Dar ce păcat... Zilele-mi sunt trăite pe pilot automat, jucate într-un teatru cu măști și fantome, exprimate în momente filtrate.  În toate luptele mele ce se pierd în îndoială sunt condusă de dorința de a fi mai bună..

Am evitat să mai scriu o perioadă, credeam că mă pot regăsi în oameni. Eram fascinată de ei și iubeam să mă descopăr printre zecile de fețe necunoscute pe lângă care treceam zi de zi și cu care interacționam. Uneori mă regăseam în priviri, în zâmbete, în lacrimi, alteori în cuvinte, în tăceri, în ezitări... Apoi... s-a defectat ceva în mine, or în percepția mea despre mine.. or, poate, am obosit... și m-am pierdut în mulțimea care-mi era refugiu!

Întotdeauna stăm în fața unei alegeri! Profund, neașteptat sau grațios. Nu contează cum alegi, contează ce alegi.  Foarte neașteptat pentru mulți, am ales o meserie în care nu e ușor să fii profund, dar care atât de grațios îți oferă posibilitatea să asculți adevăruri sau neadevăruri și să oferi o șansă vieții...