I have a dream ...

Acum o lună în viața mea, a apărut Ea - Aissy - copilul meu cu ochi albaștri ca nemărginirea și năsucul umed. Ochelarista ce se încadrează perfect în portretul de familie. Acest ghemotoc de energie care m-a învățat ce înseamnă responsabilitatea, grija, iubirea necondiționată.  Fericirea are culoarea ei - o bătaie de inimă la picioarele mele, ce-mi umple sufletul de o bucurie netulburată. Alături de ea, trăiesc ziua, ora chiar și clipa, un sentiment dumnezeiesc! Ce liniște e respirația ei! Ea caută afecțiunea fiecăruia dintre noi, pentru a o întoarce înzecit! E atât de sinceră, atât de blândă, atât de frumoasă și-atât de deșteaptă. A apărut ca o minune în viata noastră! Prima dimineață în casa noastră, care la nici  5 minute de cercetat fiecare cameră a devenit și casa ei, a așteptat cuminte să ne facem somnul. A urmat apoi prima plimbare. N-a fost atât de greu… pe cât credeam! Chiar dacă nu prea ne potriveam direcția: ea voia într-o parte, eu – în cealaltă. Ritmul e...

Vernisez peste Ei un vers ca un fir de dragoste împletit cu El până la nesfârșitul rotund al luminii... din Ea vin cuvintele ca un dor de umbra Lui nevăzută... fără El are doar un umăr alb neatins, ochiul Ei stâng e El, cel care O închide în noapte...

Tu... Tu, ce-ai simțit  când mi-ai atins sufletul și ai rămas  cu dâre de verde crud și roz pudrat pe palme?

am o singură slăbiciune - în diminețile de espresso cu nopți brune frecventez constant și sigur imaginația.

Cât de departe e strada cu casa fericirii? La un km sau zeci de km depărtare de mine - de aici, sau de acum? Peste ocean sau poate la cafeneaua de la colț, care deschide la 7 dimineața, pentru unii ca mine? Sau poate ...?! Cât de departe? Nu știu! Tot ce știu despre ea este că nu știu nimic. Unii mi-au spus că e departe, că e imposibil într-o viață de om să ajungi la fericire, e aidoma Meka; iar alții mi-au spus că este precum "șalul verde" al lui Spiridon Vangheli. Paradoxal! Ahhh! La cât de mulți oameni fericiți cu adevărat văd zilnic, aș spune că aceasta este atât de departe. Căci, noi, aceste boțuri de humă, întreaga săptămână așteaptăm ziua de vineri, tot anul așteaptă vara, și întreaga viață așteaptă să ne bată la ușă fericirea! Dar ea nu vine după tine/noi. Tu mergi după ea, cu pași mici, dar siguri! În fond, ea n-are nevoie de nimeni, căci e fericire și este fericită în singurătatea ei, n-are nevoie de măști și explicații! Noi, însă, suntem dependenți de ea! ...

... Ea - Hai să scriem o poezie sau o poveste împreună! El - Altă treabă nu ai? Hai că... te-ai și bosumflat! Ce copilă mai ești:) Cum se face? Ea - Sărută-mă ... și îți explic!

#EA vrea să poarte o rochie neagră mulată, scurtă, dar cuminte, și să savureze un pahar de #VinRoșuDemidulce, să își piardă mințile sub clar de lună cu al ei bărbat greu de sedus, undeva departe de agitație și aglomerație. #Eu vreau să citesc, dar nu orice îmi mai cade sub mână, ci #CărțileDinBibliotecaMamei, unde timpul și-a lăsat parfumul, iar fiecare carte să-mi amintească de momentele ,,Lenuța, hai să deschidem o comoară”. Visul meu are doar două culori - vineri câștig Eu, sâmbătă câștigă EA, iar Duminică pierdem amândouă.  Dar ce păcat... Zilele-mi sunt trăite pe pilot automat, jucate într-un teatru cu măști și fantome, exprimate în momente filtrate.  În toate luptele mele ce se pierd în îndoială sunt condusă de dorința de a fi mai bună..

Am evitat să mai scriu o perioadă, credeam că mă pot regăsi în oameni. Eram fascinată de ei și iubeam să mă descopăr printre zecile de fețe necunoscute pe lângă care treceam zi de zi și cu care interacționam. Uneori mă regăseam în priviri, în zâmbete, în lacrimi, alteori în cuvinte, în tăceri, în ezitări... Apoi... s-a defectat ceva în mine, or în percepția mea despre mine.. or, poate, am obosit... și m-am pierdut în mulțimea care-mi era refugiu!