Nu am nevoie de foarte multe ca să fiu fericită. E de-ajuns un asfințit, un cântec, puțin infinit... și încă cineva... Fiecare din noi reprezentăm suma clipelor pe care le-am trăit, a oamenilor pe care i-am cunoscut, pe care i-am iubit, pe care i-am pierdut, pe care i-am păstrat. Există oameni pe care o să îi iubim pentru totdeauna, chiar dacă i-am pierdut undeva în timp. Oameni care în trecerea lor ne-au marcat existența, încrustând o bucată din ei în sufletul nostru. Oameni care rămân impregnați în cine suntem, într-o grimasă sau într-un miros. Sau într-o senzație sau într- o stare. Oameni pe care îi port de ani de zile cu mine prin timp, peste tot și oriunde. În zâmbete, în lacrimi, în dorințe, în vise... Și mai ales în dor - în acea căutare de negăsire. Primul este Bunicul meu - cel care a fost descris de Grigore Vieru în versurile sale - al meu bătrân cu umeri roși de-o frântă nemurire. Dar și acum...
Poem în trup de femeie! Am fost născuta să iubesc toată viața și să rămân îndrăgostită de cer, de mâini bărbătești, de divinitate și-n dimineți cu ceață, și-n seri cu lună plină ..