Cică se spune că nu o uiți niciodată. Probabil aşa este, căci eu îmi amintesc şi acum de ea. Cred că am simțit-o dintotdeauna, doar că nu ştiam că are un nume.
Aveam vreo 3 anişori. El era un bărbat bine făcut - avea o statură aparte şi o privire semeață. Puteți crede că pe atunci toți bărbații mi se păreau aşa. Dar avea cu siguranță ceva special!
Era tânăr - brunet, cu ochii în culoarea mării şi-o mustață care îi acoperea una din buze. "Ție ti-a dispărut o buză fiindcă nu ai fost cuminte?", l-am întrebat odată. Parcă aud şi acum râsul lui!
Mi-amintesc că mă uitam la el cu drag şi-un pic de teamă. Pe-atunci mă gândeam că aşa sunt toți copii cu tăticii lor - pentru că ei sunt puternici şi fac față la orice. Se-mpărțea între responsabilităţile job-ului şi cumpărături, ieşiri în familie şi întâlniri cu şefii, drumuri la bunici şi schimbatul becurilor prin casă, or cel mai grav - asumarea boroboațelor făcute de mine.
Reuşea cumva să le facă pe toate şi să-mi spună în fiecare dimineață :"Zâmbeşte, e o nouă zi!" Nu mai ştiam pe nimeni la fel.
Chiar dacă nu ştia niciodată să mă ajute la română, or la franceză, ştia mereu să descurce la matematică sau fizică, arătându-mi mereu unde să caut. Nu ne gătea în fiece weekend, dar se asigura că am tot ce îmi trebuie.
Mi-a suflat în aripi mult timp până au ajuns să se deschidă, ca să mă piardă undeva departe. Mi-a dat curaj şi încredere, m-a învățat că tot ce-i nou merită încercat. Şi tot ce îmi cerea în schimb era o îmbrățişare.
Mi-a luat mulți ani să îl cunosc, să-nțeleg cine e el cu adevărat, dincolo de tot ce-i în jur. Să-mi dau seama că e copil şi el, ca şi mine. Să văd cât de mult ne asemănăm şi că nu contează cât de mult ne vorbim. Ştiți că se spune că dragostea durează 3 ani? Au trecut 23 şi de-abia a început.
Comentarii
Trimiteți un comentariu