Seria dimineților continuă. Iarăşi o altă zi în care simt că nu e ce trebuie şi s-ar putea să le fac pe toate greşit, nu că nu m-aş simți bine, or c-aş avea tonusul psihic pierdut pe undeva.. Dar locul care-mi umplă diminețile şi întreaga zi, nu e tocmai compatibil cu veselia... Acolo e durere, mult prea multă durere, lacrimi, acceptare, înfrångere, răbdare şi iarăşi durere cât toate împreună...
Este cât mine... ba chiar mai mic, aplecat uşor ca spicul, o fărâmă de om, atât a rămas din ce o fi fost. Şi are puțin peste vârsta tatălui meu. Singurătatea, frica şi durerea i-au furat totul. Îl văd cum se zguduie în tăcere, îi zăresc lacrimile scăpate pe sub ochelari, îi simt rugămințile din priviri... Cum să nu?! Are şi el o nepoțică, de vârsta mea! Câte nu şi-ar dori pentru ea? Or doar de la ea?
Când eşti îmbrăcat cu acel halat alb imaculat, nu îți poți permite luxul să plângi. Din două motive... S-ar putea ca ceilalți să te creadă slabă... ce? Deja ai capitulat? Nu acceptăm aici decât "tu rămâi la toate rece"! Nu spuneai tu ca nu te vei opri niciodată, şi vei resuscita până vei da cu boala şi cu moartea de pereți? Nuuu! Cum? Eşti om?... Şi apoi, cel mai important... pentru cel din fața ta, care şi-a pus speranțele şi credința în mâinile şi mintea ta. Aşteaptă să-i redai zâmbetul ce l-a ascuns în buzunarul tău de la piept. E rostul şi obligația ta să permiți clepsidrei să mai curgă, când nimic nu mai pare că e...
Dar cum să nu îi cauți trupul mic, mâinile, să-l atingi uşor cu sufletul, să-i spui cu privirea lipită de gândurile lui pierdute, că eşti străina din lupta lui.
Chiar dacă refuză să fie văzut slab în comparație cu ceilalți, mi-a întors bucuria atingerii cu liniştea şi zâmbetul de după...
Comentarii
Trimiteți un comentariu