Aici, în orașul meu adoptiv-micul Paris, ușor perseverentă, pe alocuri timidă, îmi caut câte un bunel, or o bunicuță, peste tot pe unde-mi fac eu veacul de fiece zi.
În drum spre facultate, în market-uri, la farmacie, în parc, metrou, pe stradă, or în spital, în sălile de operație. De fiece dată, acești oameni ninși de ani, mi-au luminat ziua cu istorisirile lor pline de farmec, povestite cu voce tremurândă, dojenită de privirea lor caldă și ușor rătăcită. Este uimitor, cum te privesc ca pe un erou, indiferent de ce gest minor în grabă sau întâmplător faci pentru ei: de la găsirea în magazin a unui produs de pe lista lor de cumpărături, cedarea locului în tramvai, la ajutarea traversării străzilor.
Bucuria lor e atât de curată când te adresezi cu apelativul ,,bunicule” sau ,,bunicuțo” - or fi și ei părinții sau bunicii cuiva.
Îmi amintesc cu regret și în același timp cu un respect aparte de dragii și scumpii mei bunici. Am fost un copil ,,bogat”, am adormit pe genunchii lor, le-am ascultat poveștile, le-am numărat firele albe nu de vremi, ci de nervi cu mine și verișorii mei, le-am umplut casa de fericire. Acum...sunt atât de săracă..
Cine nu are bătrâni să-și cumpere, spunea o vorbă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu