Pheonix!

O revăd și acum pe mama spunându-mi ce nu am voie, cum, de ce să fac și pe tata spunându-mi că nu trebuie neapărat să fac.. ce spune mama, evident :) Și totuși părinții mei mereu m-au inspirat. De la tata am luat încrederea, calmul și optimismul, iar mama m-a încurajat într-un mod silențios să trăiesc după un cod moral sănătos, prin felul în care îi tratează pe cei de lânga ea și reacționează în situații de criză,precum și să fiu diferită și mândră. 

De departe lucrul pentru care îi admir infinit pe acești Oameni, și pentru care sunt onorată că sunt părnții mei, este că știu să dea cu o mână fără s-o întindă pe cealaltă în așteptarea unei rambursari a gestului dăruit. 

Am fost și încă mai sunt un copil bogat - bogat spiritual, fericit, iubit fără limite, înconjurat doar de siguranță, încredere și încurajată mereu să am încredere în mine, pentru a realiza ce-mi propun.

Aceasta am înțeles-o mult prea târziu.... Din păcate, adesea puterea am căutat-o în exterior, îmi plăcea să mă agăț de oameni, situații, clișee, îmi făceam scenarii autodistrugătoare și uneori uitam să acționez pe propriile puteri. Mereu mi-am căutat și o scuză, doar fiecare din noi simte nevoia să se agațe de ceva. În tot haosul acesta avem nevoie de ceva care să ne țină. Ceva care să-ne aparțină doar nouă, doar ție, să te identifici cu acea stare, acel lucru, acel loc... Și astfel, ne pierdem în detalii și uităm esența.

Atât de multe evenimente, întâmplări, trăiri, m-au determinat să devin pasăre Pheonix, în sensul cel mai pur al legendei: cu autoincendiere și renaștere. Atunci când ajungi să trăiești într-o lume departe de cea pe care simți că ți se potrivește, potrivnică caracterului și inocenței tale, în momentul în care constați că te simți complet dislocat și că nu ai puterea să schimbi nimic, esențial e să iei atitudine, să pleci și să-ți cauți semenii și locul potrivit. Inerția nu este tocmai unul din simptomele de care sufăr, or  cu care am fost diagnosticată. Incendiul vine la pachet cu durere și singurătate (tu și cu tine), abandonul unei lumi, deși străine ție azi, e dureros în virtutea unui atașament pe care l-ai avut față de ea în trecut. 

Dar dorință de-a trăi într-un context cu care mă simt în armonie, mi-a dat mereu curaj de-a pune mâna pe cutia de chibrituri. De obicei primii pași pe un nou teren virgin îi fac în liniștite tăcută, de mână cu câteva cărți bune și cu liste infinite, nesfârșite de lucruri aleatorii pe care îmi doresc să le fac. În fiecare zi însă, lista se modifică, se mărește sau se îngustează, ca după o perioadă de grație, să se rezume la câteva obiective importante care îmi indică de-obicei cine sunt astăzi sau cine îmi doresc să fiu. Iar lucrurile pe care alegem să le facem, profesie, hobby-uri, tipul de partenet care ești într-o relație, e o extensie a stadiului de evoluție personală în care te afli. Și cred o dată ce reușești înțelegi în ce fază ești; celelalte piese de-obicei se așează singure pe noua masă de joc. 

Optimismul debordant de care sper să nu mă vindec niciodată este sursa mea de putere, ambiție, sensibilitate. 

A, și mai știi sentimentul acela de liniște, căldură? Când simți că ești plin? Când nu te gândești la nimic? Când nu mai există noțiune de timp și loc și pentru o fracțiune de secundă îți ajunge ceea ce ai? Asta e ceea la ce lucrez acum!