Trepte!

Întotdeauna am încercat să trăiesc totul pe forward. Îmi plăcea atât de mult să ajung prima, să urc două-trei trepte, să cobor mai repde, să alerg, să economisec timp, să reușesc cât mai multe, să obțin tot.. Însă, uneori în jocul de-a vați-ascunselea cu destinul, căutarea acestuia e sortită eșecului, până la următoul .....Și știu că greșesc... am greșit...

Însă acum e timpul să mă opresc. Am alergat atât de tare, atât de mult, încât am pierdut o parte din mine. Trebuie să privesc înăuntru. Trebuie să-mi ofer șansa să înțeleg ce vreau să fac, să mă uit în jurul meu, să tac mai mult, să cred mai mult, să mă uit acolo unde nimeni nu se uită niciodată și să nu mai fiu cu o mișcare înaintea adversrului, ci cu o idee despre întregul joc.

Cumva voi reuși! Cumva am reușit! Doar sunt Elena din Troia. Și unii îmi tot repetă că sunt o norocoasă, alții că am cunoscut oamenii potriviți. Tind să-i contrazic momentan! Cred că am cunoscut cel mai potrivit om în cel mai potrivit moment - m-am redescoperit pe mine însămi!

Și trebuie să-mi asum tot mai mult rolul de formator al propriului meu Eu! Trebuie  nu doar să-mi asum riscul și să urc fiece treaptă, renunțând la lift, chiar dacă tot sus ajung, ci să-mi permit și luxul de a rămâne acolo, de a mă bucura de peisaj, de oamenii pe care ajung să-i cunosc, momentele prin care trec urcând, satisfacția pe care o am atunci când realizez că am ajuns în spațiul acela dintre două rânduri de trepte.

Îmi place să întind mâinile. Este singurul mod sănătos care poate grăbi procesul evoluției - este vorba de a cea mână întinsă, primită când îți alunecă piciorul pe marginea unei trepte. Ne salvăm reciproc. Suntem salvări. 

Sunt trepte care nu se trec decât în genunchi, sunt uși care nu se deschid decât bătând neîncetat, sunt lecții care nu se învață decât pe propria piele. Nu pot fi decât acolo, să întind mâna. Cineva m-a salvat.