Dintotdeauna am urât despărţirile. Și cu cât cresc mai mare,
intensitatea acestora e mult mai profundă.
Urăsc despărțirile. În orice formă, în orice context.
De orice fel... De un om drag, de părinţi, de soră, de prieteni, de colegi, de
casă, de școală, de vacanţă, de un vis, de o stare, de un moment, de o vârstă,
de mine cea ,,veche", sigură, inocentă, naivă..
Un amalgan de stări și emoții cuprinse în doar 10 litere
"D", "E" "S" "P" "Ă"
"R" "Ț" "I" "R" "E", 4 silabe
"des-păr-ți-re": fluctuaţii intense, decalaje imense, sus-jos,
bine-rău, zi-noapte, soare-lună, vis-uitare... Peron. Vamă. Cel mai greu
Examen. Pauză. Restart...
Ufff și chinuitoarele replici de final. Mereu aceleași,
triste, și totuși pline de spernță: "Sună-mă când ajungi",
"Ai grijă de tine", "Cu siguranță", "Nu
uita..", "Mai ții minte?", "Mai știi?", "Și
mie", "Și eu", ""Da", "Te iubesc"
Și totuşi, aleg, "îmi place" să fiu eu cea care
pleacă - e suficient de suportabil. Geamul - prietenul meu de drum, oglinda-n
care îmi pierd lacrimile, dorul, dorința, gândurile...Trenuri de zi, trenuri de
noapte, autocare supraetajate, maşini cu 2, cu 5 locuri, cu mine în dreapta, or
în spate, transparentă, aproape inexistentă.
Și totuşi e mai simplu să fiu eu cea care pleacă. Mă pot
baricada. Îmi pot stopa gândurile. Nu mai derulez nici un film. Nu mă mai
gândesc la îmbrățișări, strângeri de mână, cuvinte, priviri. La spațiul care nu
mai rămâne între doi oameni, care-ntr-un minut se despart...
....Amestec. Virare. Curbe. Staționări. Alegeri. Amintiri...
Iar atunci... atunci când forțată trebuie să conduc pe
cineva la gară, să fiu eu cea care rămâne, nu pot. Timpul nici nu trece, nici
înapoi nu dă...minutarul și orarul se opresc să vorbească de rău secundarul și
refuză să oprească la o oră fixă. Ziua se scurge în noapte, noaptea se
scurge în zi.
Cafeau e rece și insuportabil de amară. Degetele se
amestecă cu celelalte degete și se frâng, fără durere. Printre buzele
mușcate voci și sunete și șoapte își caută refugii în
liniștea perturbată de ceasul de la mână "tic-tac,
tic...tac". Nimic nu se întâmplă. Nimic nu e potrivit. Nu pot să mă
lipesc, nici să mă dezlipesc nu pot. Nu pot să stau acolo și să zâmbesc frumos
de despărțire până la o nouă revedere, nici să alerg departe nu pot.
...După colțuri, printre rânduri, dedesubturi, dinăuntruri,
printre lacrimi...
Mereu e la fel. Un cineva pleacă, un altul rămâne. Urăsc să
fiu eu cea care rămâne. Să mă întorc acasă pe același drum, dar singură,
neîntreagă, c-un refren obsesiv pus în ritm sincopat - "a plecat"...
Derulând ... îmbrățișarea, privirea, cuvântul, sărutul... Căutând explicații,
răspunsuri. Alinări. Numărând zilele, săptămânile, or poate chiar lunile care
trebuie să treacă... Până la...
Doi oameni care ar trebuie să se ascundă sub aceeași
umbrelă, se udă sub ploi de mai diferite. Doi oameni care se trezesc în
orașe diferite, citesc în zațul de cafea în același timp. Doi oameni care
aproape nu se cunosc, știu atât de multe unul despre celălalt și se gândesc la
același lucru în același timp.
Doi oameni, seara când adorm, îmbrățișează perna în
locul celui care, în alt pat îmbrățișează perna în locul celuilalt. Acești
doi oameni visează la același răsărit și apus împreună!
Comentarii
Trimiteți un comentariu