Întotdeauna, când mi-au fost adresate întrebările " Ce faci?" , "Cum te simți?" mi-a fost greu să răspund - greu nu pentru că nu aș avea ce să răspund, ci pentru că îmi vin alte mii de răspunsuri-întrebare... " Întrebări mai ușoare nu ai?" or "Cât timp crezi că ai să mă asculți, pentru a-ți spune cu adevărat cum mă simt?",, or "Chiar îți pasă de mine?"...
Cu certitudine aș putea umple pagini întregi doar despre trăirile din ultimele zile... Dar... totuși ce ar trebui să aleg? așa, repede? Dar, oare chiar interesează or întrebarea vine din amabilitate și bun simț, respect?....
Avalanșa de gânduri, răspunsuri și întrebări ce mă cuprinde, e incapabilă să rezume răspunsul la o esență - la o esență de care să îi pese totuși și interlocutorului... - nu reușesc să prind niciunul... Roșesc, privesc în jur și în sus în căutarea unui ajutor și, în cele din urmă, încurcată de tăcerea lungă, intimidată de privirile întrebătoare ale celui din față mea, curios să afle cât de îngenunchiat îmi e sufletul, or cât de sus am reușit să-mi avânt zborul, renunț la complicații și aleg banalul și tradiționalul" Bine, mulțumesc!".... și pășesc nevăzută mai departe printre cuvinte goale ce ne țin departe unii de alții.
Da. Trec prin tot acest chin de la o simplă întrebare. " Ce faci?" or " Cum te simți?"...
"- Sunt tristă, dar de tine niciodată..."
Comentarii
Trimiteți un comentariu