Așez orele într-o ordine pătrată, în tempul întunericului ce din nou nu are nume... și pune stăpânire pe oraș, pe noi, pe sufletele noastre, fie singuratice, fie îmbrățișate..
Acum, la miez de noapte doar gândurile, multele gânduri... toate acele gânduri ignorate pe timp de zi, se așează pe aceeași pernă cu mine... Încerc să adorm în liniștea oboselii și a stresului sesiunii... dar ,,zgomotele" gândurilor nu știu de timp, pentru ele nu există -prea devreme, or prea târziu.... E o singură clipă între două gânduri, între 2 respirații.. Nu e nevoie de meditație sau de nu știu ce practică, nu e nimic de învățat, nimic de făcut, nimic de atins, nimic de obținut, or de înțeles... Nu am nimic de făcut, decât doar să fiu ,,EU", acea eu, de care m-am înstrăinat și m-am apropiat cu alte gânduri, cu alte zvâcniri în sânge, cu amintiri ce dormiseră până acum-o moștenire pe care nu o știam de la cine și de când o purtam în carne și sub frunte.. Încerc să le limpezesc..
Și atunci dau click pe imagini, click pe mesaje, click pe amintiri... Simt un val al emoțiilor... La unele zâmbesc, la altele îmi vine să plâng... Cândva demult aceste clipe aveau identitate în timp... Acum, realizez cât de puțin contează trecutul... Cineva-mi spunea, că noi, oamenii, ne visăm viitorul reîntorcându-ne la trecutul nostru idealizat... O parte din mine tinde să creadă, devreme ce amintirile sunt emoționante, doar că trecutul nu mă mai face sensibilă, nici mai imună... Trecutul e trecut, nu are cum să devină prezent, or viitor...
Iar până la urmă, asta e tot ce îmi rămâne, un geamantan plin cu amintiri - amintiri frumoase, triste, îndrăgostite, neînțelese, transparente, trădate.. Ele sunt averea mea, ce constă în zâmbete luminoase, nostalgice, resemnate, lacrimi de dezamăgire or de fericire, cuvinte, șoapte, căldura altei mâini, adâncurile alte priviri, miile de îmbrățișări... O viață plină de oameni, care vin și pleacă, unii tăcuți, alții plini de energie, unii mi-au dat o parte din ei, alții au încercat să îmi ia totul, oameni care au săpat cu cuvântul și iubirea în sufletul meu, iar alții au îndrăznit chiar și cu ură, indifernță... Și strâng alese doruri în tristul meu amurg, păstrez tot, îmi umplu valiza cu totate!
Iar fiece clipă de fericire ce o trăiesc, îmi inspiră în același timp și frică, iar frica se naște din ecourile trecute, din micile eșecuri... Fiece lucru bun, or fiece veste bună ce mi se întâmplă, mă face să mă întreb care va fi prețul ce va urma să îl plătesc... Și totuși în pofida la toate, mereu mi-am urmat chemarea, am făcut ce am simțit, am înaintat cu dorință de a mă proteja de un potențial eșec...
Căci viața mi-i foamea de esențe ce n-are-n ea nimic petrificat... și atunci privesc cerurile tot mai mari și cred în viitoarea devenire...
Comentarii
Trimiteți un comentariu